Subiectul III. Arhitecții din umbră ai Epocii Luminilor: Voltaire și configurarea mentală a Ecaterinei a II-a
Geopolitica se naște adesea în mintea unor teoreticieni care nu au călcat niciodată pe câmpul de bătălie, dar știu cum să ghideze ambițiile suveranilor. În secolul al XVIII-lea, ideile Iluminismului nu s-au rezumat doar la filosofie și emancipare culturală, ci au servit drept argument teoretic pentru reconfigurarea sferelor de influență. Din spatele cortinei, mentori spirituali au oferit monarhilor impulsul ideologic necesar pentru a declanșa mari expansiuni teritoriale, îmbrăcând cuceririle pragmatice în haine nobile.
Geneza iluministă a planurilor imperiale. Din momentul de față, schimbăm perspectiva. Aducem în prim-plan adevărații făuritori ai proiectului grecesc, îndepărtând în arierplan elementele de fațadă ale construcției. La temelia oricărei judecăți așezăm ideea de geneză. Geneza proiectului grecesc reprezintă o ecuație cu multe necunoscute, fapt ce o face inaccesibilă unei analize directe. În sprijinul cercetării ne vine însă localizarea temporală: Epoca Luminilor. Aici identificăm numitori comuni importanți. Dezvoltarea grandioaselor idei geopolitice ale planului era, în multe privințe, în deplin bizon cu idealurile Iluminismului.
O figură fundamentală a mișcării iluministe a fost François-Marie Arouet, cunoscut sub pseudonimul Voltaire. Supranumit „mentorul regilor”, el a rezonat cu faimoasa maximă: „Dați-mi un punct de sprijin și voi mișca Pământul”. Voltaire a identificat în unii monarhi europeni punctele de sprijin suficient de puternice pentru a remodela lumea. Stăpânind tainele unei erudiții plurivalente, el a fost părintele spiritual și sfătuitorul permanent al celor chemați să deschidă noi drumuri spre orizonturi strategice. I-a îndrumat în momentele de cumpănă, insuflându-le dăruire totală față de idealurile de stat. Pasionat de spectacolul marilor transformări, filosoful s-a orientat către suveranii ale căror prerogative monarhice îi puteau satisface aspirațiile înalte.
Discipolii atrași în orbita operei sale erau extrem de sensibili la valorile artistice, la vestigiile unui trecut eroic și manifestau un entuziasm deosebit pentru reformarea lumii, dublat de un profund simț al datoriei.
Rețelele de influență de la Berlin la Sankt Petersburg. La finele anilor '30 ai secolului al XVIII-lea, în sfera de influență a filosofului intră viitorul rege al Prusiei, Frederic al II-lea din dinastia de Hohenzollern, cu care întreține o strânsă corespondență. După ce Frederic urcă pe tron în 1740, la vârsta de 28 de ani, filosoful francez are cu suveranul prusac câteva întâlniri particulare și se stabilește ulterior la Curtea din Berlin.
În timpul menționat, Sophie Auguste Friederike von Anhalt-Zerbst-Dornburg, viitoarea Ecaterina a II-a, părăsește Berlinul incognito. Sub un nume fals, ea ajunge în Rusia pe 31 decembrie 1743, unde se căsătorește cu moștenitorul Tronului în 1745. Prezența prințesei și a mamei sale la curtea din Sankt Petersburg a provocat tensiuni diplomatice majore între Rusia și Prusia. Mama ei, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, o susținătoare ferventă a regelui prusac Frederic al II-lea, primise misiunea secretă de a-și exercita influența pentru a-l înlătura pe cancelarul Bestujev, promotorul unei ferme politici antiprusace, și de a-l înlocui cu un nobil loial Berlinului.
Prin manevra respectivă, Curtea prusacă urmărea includerea Rusiei în sfera sa de interese. Dejucând toate intrigile și capcanele întinse, experimentatul Bestujev a reușit să intercepteze scrisorile prințesei de Anhalt-Zerbst către Frederic al II-lea și să le prezinte împărătesei Elisabeta Petrovna (6, 117-118).
Demascarea rețelei de influență nu a determinat-o însă pe suverană să își schimbe radical atitudinea față de prințesele germane, iar parcursul dinainte stabilit a continuat. La doar câteva luni de la urcarea pe tron a soțului ei, Petru al III-lea, Ecaterina, în colaborare cu forțe politice interne și externe, declanșează lovitura de
stat din 28 iunie 1762. Executorii nemijlociți ai puciului au fost frații Orlov, Potemkin, Razumovski și Hitrovo. Ca urmare, ea devine împărăteasa Rusiei, poziție pe care o va deține până la moartea sa, pe 17 noiembrie 1796.
Seducția epistolară a „Semiramidei Nordului”. După instalarea pe Tronul Romanovilor, între Ecaterina și Voltaire s-a legat o corespondență densă, ce a durat
până la sfârșitul vieții filosofului (1778). Încă din primele scrisori, Voltaire a copleșit-o pe „Semiramida Nordului” cu elogii, prezicându-i un viitor glorios și trecerea numelui în posteritate.
Ulterior, prin fiecare epistolă, el a orientat subtil dezbaterile către obiectivul strategic vizat: Constantinopolul. Utilizând un vast evantai de tehnici persuasive, filosoful a exercitat o influență tacită asupra viziunilor geopolitice ale interlocutoarei sale. Angajând-o într-un dialog strategic de durată, Voltaire a invocat frecvent moștenirea lui PETRU I, al cărui nume, în semn de profundă prețuire, este scris exclusiv cu majuscule pe parcursul întregului schimb de scrisori (p.14, 1766, Scris, 6, 24 ianuarie Volter).
Voltaire se dovedește a fi un veritabil maestru de ceremonii ideologice în culisele politicii europene. Prin utilizarea inteligentă a laudelor și transformarea monarhilor în discipoli ai Rațiunii, filosoful a reușit să canalizeze energiile expansioniste ale Rusiei către o țintă clară. Cazul prințesei de Anhalt-Zerbst, devenită Ecaterina a II-a printr-o lovitură de stat orchestrată cu sprijin extern, arată cum jocurile de Curte și influența filosofică se împletesc organic. Sub îndrumarea lui Voltaire, noul vector geopolitic rus abandonează echilibrul vestic pentru a se arunca în mirajul eliberării vechiului Bizanț, o strategie mascată în idealuri iluminate, dar ghidată cu sânge rece din umbră.
(va urma)
