A trăit o viață întreagă cu cerneala pe degete și cu basmele în suflet. Nu a condus armate, nu a semnat tratate, nu a ținut discursuri la tribună. A stat aplecat peste teascul de tipar și peste hîrtia îngălbenită, culegînd, rînd după rînd, sufletul unui popor întreg. Și totuși, fără Petre Ispirescu, Făt-Frumos ar fi murit de mult. Zîna Zorilor s-ar fi risipit ca fumul. Harap-Alb nu ar fi existat în forma în care îl știm astăzi. Aceasta este povestea omului care a salvat poveștile noastre!
Povestea unui copil din mahalaua Bucureștilor
Petre Ispirescu s-a născut în anul 1830, în Bucureștii de dinaintea marilor transformări. Nu în case boierești cu geamuri înalte și sfeșnice de argint, ci în mahalaua Sf. Gheorghe, cartierul muncitor al orașului, acolo unde mirosea a pîine coaptă, a fum de iarbă arsă și a praf de var. Tatăl său era meseriaș de rînd, un om care știa prețul muncii cu mîinile și care nu putea oferi copilului său decît un singur lucru cu adevărat valoros: posibilitatea de a învăța o meserie cinstită.
Bucureștiul anilor 1830-1840 era un oraș în fierbere. Fanarioții plecaseră cu mai bine de un deceniu în urmă, Regulamentul Organic încercase să pună ordine în haosul administrației muntenești, iar în cafenelele și hanurile din preajma Uliței Mari tinerii boieri care studiaseră la Paris și Viena aduceau cu ei idei noi, periculoase și înflăcărate despre națiune, libertate și identitate. Copilul Petre nu frecventa cercurile elegante ale generației pașoptiste. El creștea în alt București, cel al ulițelor noroioase, al tîrgurilor de sezon, al povestitorului bătrîn care, seara, după ce se lăsau umbrele, scotea din memorie comori pe care nimeni nu se gîndise încă să le scrie.
Imprimeria, școala care l-a format
La vîrsta de aproximativ doisprezece ani, Petre Ispirescu a intrat ucenic la o tipografie din București. Aceasta a fost, în esență, prima și cea mai importantă școală a vieții sale. Nu o școală cu bănci și tablă, ci una cu litere de plumb, cu teascuri grele de lemn și fier, cu mirosul aspru și penetrant al cernelii tipografice care nu se mai spăla de pe mîini nici cu săptămînile.
Meseria tipografului cerea răbdare infinită, ochi ager și o minte care să înțeleagă că fiecare literă pusă greșit la locul ei poate schimba sensul unui cuvînt, al unei propoziții, al unei idei întregi. Ispirescu a deprins această lecție la modul cel mai profund posibil. A muncit ca ucenic, apoi ca lucrător calificat în cîteva dintre tipografiile importante ale epocii, inclusiv la Tipografia Curții, instituție de referință pentru publicațiile oficiale ale Principatelor.
Dar ceea ce l-a diferențiat pe Ispirescu de ceilalți tipografi ai timpului său nu a fost viteza cu care compunea textele sau priceperea cu care manevra presa. A fost faptul că el citea tot ce trecea prin mîinile sale. Și că, citind, a înțeles ceva pe care mulți intelectuali cu titluri academice nu îl vedeau: că sufletul real al românilor nu se afla în gazetele politice sau în tratatele juridice pe care le tipărea, ci în cuvintele pe care oamenii simpli și le spuneau unii altora, în serile lungi de Iarnă, la gura sobei.
Culegătorul de basme, o misiune conștientă
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Petre Ispirescu a început să facă ceva ce părea, la prima vedere, o simplă ocupație de amator: a început să culeagă basme. Dar ceea ce părea un hobby nevinovat era, în realitate, un act cultural de o importanță covîrșitoare.
Europa acelei epoci era cuprinsă de o febră romantică a identității naționale. Frații Grimm în Germania, Anders Christian Andersen în Danemarca, alții în Serbia, în Cehia, în Polonia, toți simțeau același lucru: că folclorul popular este temelia pe care se clădesc națiunile, că poveștile transmise din gură în gură sunt mai vechi și mai durabile decît orice Constituție. În România, această mișcare avusese deja reprezentanți în domenii ca muzica sau literatura cultă, dar basmul popular era în mare parte înregistrat sporadic, fragil și neorganizat.
Ispirescu a luat asupra sa această sarcină cu metodă și cu seriozitate. A cules poveștile direct de la sursă, de la bătrîni din București și din împrejurimile orașului, de la oameni simpli care păstrau în memoria lor, ca într-un tezaur oral fără inventar, sute de ani de imaginație și înțelepciune colectivă. Procesul era minuțios: asculta, nota, compara variante, elimina elementele contradictorii, păstra miezul narativ autentic, adăuga, cu mare grijă și discreție, doar atît cît era necesar pentru ca textul să curgă firesc pe hîrtie.
Prima sa culegere importantă, publicată în fascicole între 1862 și 1872 sub titlul ”Legende sau basmele românilor”, a reprezentat un moment de cotitură. Era prima dată cînd basmele românești apăreau sistematic, în formă scrisă, accesibilă, cu un limbaj curat și o narativitate care nu trăda spiritul oral al sursei.
Făt-Frumos, Zîna Zorilor și Prîslea cel Voinic, personaje salvate din uitare
Să înțelegem exact ce a făcut Ispirescu, dincolo de formula „a cules basme”. El a salvat, de la pieire sigură, un întreg univers imaginar. Fiecare poveste era stocată în memoria fragilă a cîtorva oameni în viață. Cînd acei oameni mureau, povestea dispărea cu ei, irevocabil, pentru totdeauna. Nu exista nici un mecanism de backup, nici un arhivar, nici un sistem de conservare. Ispirescu a fost acel mecanism. Personal. Singular. Perseverent.
Prin munca sa, personaje precum Prîslea cel Voinic și merele de aur, Greuceanu, Ileana Cosînzeana sau Zîna Zorilor au căpătat o existență scrisă care le-a protejat de uitare. Harap-Alb, povestea culeasă și prelucrată ulterior magistral de Ion Creangă, circula și în variante similare cu cele pe care Ispirescu le-a documentat în cultura munteană. Întreg ecosistemul narativ al basmului românesc, cu structurile sale specifice, cu formulele de deschidere și de închidere, cu moralele sale camuflate în aventuri fantastice, a supraviețuit și datorită lui.
Nu e o exagerare să spunem că generații întregi de copii români, inclusiv cei care au crescut în comunism, cînd librăriile nu mai aveau decît autori aprobați de partid, dar basmele lui Ispirescu rămăseseră pe raft, s-au format spiritual prin aceste povești. Fiecare copil care a visat că poate fi Făt-Frumos și că binele învinge pînă la urmă a primit, fără să știe, un dar de la un tipograf mort de peste o sută de ani.
Omul din spatele poveștilor, viața personală
Petre Ispirescu nu a dus o viață de boier literat. A muncit cu mîinile toată viața, iar munca la tipografie era grea, epuizantă, stricătoare de sănătate. Aerul din atelierele de tipar ale epocii era încărcat cu praf de plumb și cu emanații de cerneală. Ochii tiparilor îmbătrîneau repede. Spatele se încovoaia devreme. A trăit modest, în casa sa din București, cu familia sa, departe de cercurile înalte ale literaturii și politicii epocii. Deși era cunoscut și respectat de intelectualii vremii, figuri precum B.P. Hașdeu sau oameni din cercul Societății Academice Române i-au recunoscut valoarea muncii, el nu a făcut niciodată parte din elita culturală pariziană a generației sale. Era din altă lume: lumea meseriei, a muncii concrete, a omului care produce cu mîinile, nu doar cu mintea.
Această distanță față de cercurile oficiale ale culturii i-a adus, paradoxal, un avantaj enorm în munca sa de culegător. Oamenii simpli de la care culegea poveștile îl simțeau de-al lor. Vorbea pe limba lor, înțelegea ritmul lor de viață, nu venea cu aroganța cercetătorului de cabinet care privește folclorul de sus, ca pe un obiect de studiu exotic.
Recunoașterea tîrzie și insuficientă
Societatea Academică Română, precursoarea Academiei Române, l-a ales membru corespondent în 1875, recunoaștere semnificativă pentru un om fără studii universitare. Era o onoare meritată, dar venită tîrziu și în nici un caz însoțită de confortul material pe care ar fi meritat să îl aibă.
Petre Ispirescu a murit în 1887, la vîrsta de aproximativ 57 de ani, bolnav și epuizat de o viață de muncă neîntreruptă. A murit înainte să vadă cum opera sa va deveni coloana vertebrală a literaturii pentru copii din România. Înainte să știe că basmele pe care le-a salvat cu atîta trudă vor fi citite de milioane de oameni, vor fi ilustrate de artiști, vor fi adaptate în teatru și film, vor fi predate în școli generații la rînd.
Morștenirea care supraviețuiește
Există o ironie dureroasă în soarta lui Petre Ispirescu. El a salvat de la uitare poveștile altora, dar propria sa poveste a căzut în uitare. Întrebați astăzi zece români la întîmplare cine a adunat basmele copilăriei lor și veți obține, cel mult, o privire nedumerită. Știm că există Făt-Frumos. Nu știm că a existat omul care s-a asigurat că Făt-Frumos va supraviețui.
Este un paradox care merită meditat: conservatorii culturali, cei care lucrează în umbră pentru a salva memoria colectivă, sunt ei înșiși cei mai expuși riscului de a fi uitați. Istoricii care documentează eroii sunt uitați mai repede decît eroii pe care îi documentează. Tipografii care tipăresc cărțile sunt uitați mai repede decît autorii cărților.
Și totuși, opera lui Ispirescu trăiește. Nu în monumente sau statui, nu în bulevarde care îi poartă numele, ci în ceva mult mai viu și mai greu de distrus: în imaginarul colectiv al unui popor. Orice copil român care aude astăzi „A fost odată ca niciodată” intră, fără să știe, în casa pe care Petre Ispirescu a construit-o cu mîinile sale cernitoase, cărămidă cu cărămidă, basm cu basm, de-a lungul unei vieți întregi de muncă tăcută și devotată.
Un simplu tipograf din mahalaua Bucureștilor a înțeles, înainte de mulți academicieni și politicieni ai vremii sale, că o națiune nu supraviețuiește doar prin arme și tratate. Supraviețuiește prin poveștile pe care și le spune despre sine. Și că acele povești, dacă nu le scrii la timp, dacă nu le culegi înainte ca ultimul povestitor bătrîn să închidă ochii, se pierd pentru totdeauna, ca lumina unei stele stinse de mult, a cărei dispariție o observi abia după generații.
Noi, care am crescut cu Prîslea cel Voinic, cu Greuceanu, cu Ileana Cosînzeana, suntem, în parte, creația lui Petre Ispirescu. Și îl datorăm cu ceva: măcar amintirea numelui său.
Surse: Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, fascicole publicate 1862-1872, reeditate de Editura Minerva și alte edituri române, Academia Română – date biografice despre membrii corespondenți ai Societății Academice Române, 1875, Ovidiu Bîrlea, Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică Română, 1974 – capitol dedicat culegătorilor de folclor din secolul XIX, Muzeul Literaturii Române, București – fond documentar privind literatura populară și culegătorii de folclor din secolul al XIX-lea
