La o zi după moartea lui Nae Ionescu, Cella Delavrancea a scris o propoziție care elimină orice îndoială asupra apropierii lor din ultimele clipe: „Eu i-am închis ochii”.
Scrisoarea, datată 16 martie 1940 și adresată Veturiei Ghibu, este una dintre cele mai directe mărturii despre relația dintre pianistă și filosof. Ea contează tocmai pentru că nu este o legendă romantică construită la zeci de ani după evenimente. A fost scrisă imediat după moarte.
Cella Delavrancea era deja o personalitate cu o viață culturală proprie. Fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, studiase pianul la București și Paris, concertase în țară și în străinătate și frecventa cercurile artistice și aristocratice ale epocii. Avea să trăiască până în 1991 și să lase volume de proză și memorialistică despre o lume pe care o cunoscuse direct.
Nae Ionescu avea o altă formă de influență. Profesor de logică și metafizică la Universitatea din București, jurnalist și mentor al unei generații din care au făcut parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și alți intelectuali importanți, el exercita asupra studenților o fascinație rară.
Dar orice articol despre el care rămâne numai la imaginea profesorului carismatic falsifică biografia. Nae Ionescu s-a implicat profund în politica interbelică, a trecut de la apropierea de Carol al II-lea la conflictul cu regele și s-a asociat ideologic cu Mișcarea Legionară. Publicistica lui din anii 1930 include poziții radicale și antisemite. Influența intelectuală și radicalizarea politică au coexistat.
Relația cu Cella Delavrancea aparține ultimilor ani ai acestei biografii turbulente. După represiunea declanșată împotriva legionarilor, Nae Ionescu a fost internat de regimul carlist, inclusiv la Miercurea Ciuc. Sănătatea lui era deja fragilă, iar după eliberarea din 1939 viața sa s-a concentrat tot mai mult în jurul vilei de la Băneasa.
Sursele biografice o plasează pe Cella aproape de el în această perioadă. Nu avem nevoie să reconstruim conversații intime sau să presupunem sentimente pe care documentele nu le descriu. Avem corespondență, mărturii și, mai ales, scrisoarea trimisă a doua zi după moartea lui, care confirmă că ea fusese prezentă în momentul final.
Nae Ionescu a murit la 15 martie 1940, în urma unei crize cardiace. Moartea sa a alimentat ulterior și zvonuri, așa cum s-a întâmplat cu multe figuri politice controversate ale epocii. Dar pentru povestea Cellei Delavrancea, faptul esențial nu este misterul, ci prezența. Ea a fost acolo când viața omului care dominase atâtea dispute universitare și politice s-a încheiat.
Cella a continuat încă mai bine de jumătate de secol după el. A concertat, a predat și a scris. În volume precum „Mozaic în timp” și „Dintr-un secol de viață” a păstrat portrete, întâlniri și fragmente ale elitei culturale pe care o cunoscuse. În 1987 și-a sărbătorit centenarul la Ateneul Român și a cântat din nou în public.
Longevitatea ei produce un contrast straniu. Cella Delavrancea, născută în 1887 și formată în lumea lui Caragiale, Enescu și a Bucureștiului regal, a trăit până aproape de prăbușirea comunismului. Nae Ionescu a rămas înghețat în martie 1940, la numai 49 de ani.
Relația lor nu îl absolvă pe filosof de ideologia pe care a susținut-o și nici nu trebuie redusă la o poveste sentimentală. Dar scrisoarea Cellei păstrează ceva ce marile controverse politice nu pot reda: în dimineața de după moartea unuia dintre cei mai disputați intelectuali români, femeia care îi fusese aproape putea rezuma finalul în cinci cuvinte: ea îi închisese ochii.
