Pe unii, din oroarea de modernitate. Îi neliniștește, îi derutează, îi exasperează. Preferă să trăiască privind mereu înapoi. Să numim fenomenul fetișismul datinilor. Romantismul regresului istoric. Tot ce zdruncină tradiția mitologizată devine un pericol personal. Alții, pur si simplu pentru că sunt îngroziți de fuziunea, nicidecum disoluția, identităților. Nu mă refer aici la stipendiații imperiului terorist din Est. Mai sunt, desigur, nostalgicii partidelor-mișcări totalitare.
Europa înseamnă, pentru ei, Turnul Babel. Sodoma si Gomora. Macron, Merz, Tusk și Zelenski sunt adversarii lor, nu Putin, Lușkașenko și Vucici. Gogo-cuziștii, gardiștii, securiștii, vadimiștii, national-staliniștii, dacomanii, radugyriștii, vaccinofobii, putinofilii. Solipsiștii “suveraniști”.
Unul spune că nu poți să fii român dacă nu ești creștin ortodox, conservator și de dreapta. Ba chiar de extrema dreaptă. Răpesc ortodoxiei universalitatea și contemporaneitatea. Nu sunt dogmatici, ci eretici.
Deci Iuliu Maniu, om declarat de centru, nu era român. Nici Iosif Jumanca. Nu mai vorbesc de un E. Lovinescu. Îi irită diversitatea și incluziunea. Vor națiuni „organice”, fără intruși (“alogeni”) și fără îndoieli. Fac din autarhie un ideal, dar sunt gata să facă mătănii satrapului kaghebist. Cel puțin trei inamici: iudeobolșevismul, iudeoplutocrația, iudeomasoneria. Obsesiile camarazilor Moța și Marin. Mituri, fantasme, năluciri…
