La Râmnicu Sărat, o simplă ciocănitură în scaun putea aduce zile de pedeapsă. Pe 4 Ianuarie 1960, un gardian a raportat că deținutul din celula 35 încercase să ia legătura cu omul aflat alături. Deținutul se numea Ion Mihalache, fost ministru și unul dintre liderii istorici ai Partidului Național Țărănesc. Propunerea administrației a fost patru zile de „izolare”. Mihalache era însă deja singur într-o celulă. La Râmnicu Sărat, pedeapsa numită izolare se aplica în interiorul unui sistem construit el însuși în jurul izolării aproape totale.
Penitenciarul exista din 1901, dar reputația sa de cea mai sumbră s-a format în ultimul deceniu al regimului penitenciar stalinist. După 1955 au fost aduși aici deținuți politici considerați de autorități deosebit de importanți sau „recalcitranți”: Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Victor Rădulescu-Pogoneanu și alții. Cele aproximativ 35 de celule ale secției politice erau folosite în regim monocelular. Deținuții trebuiau împiedicați să se vadă, să vorbească și, pe cât posibil, chiar să știe cu certitudine cine se afla în celulele apropiate.
Regulile mergeau până la controlul celor mai mici gesturi. În timpul zilei, deținuților li se interzicea să stea pe pat. Plimbările erau organizate astfel încât oamenii să nu se întâlnească. Scrisorile, pachetele și contactul normal cu familia lipseau perioade îndelungate. Hrana era insuficientă, iar frigul devenea iarna parte a vieții cotidiene. Când administrația aplica suplimentar „izolarea”, salteaua putea fi scoasă și rația de hrană redusă. Mărturiile supraviețuitorilor și documentele penitenciarului consemnează și bătăi aplicate de personal.
În aceste condiții, comunicarea dintre celule a devenit o formă de rezistență. Deținuții au învățat să folosească alfabetul Morse, ciocănind în pereți, în mobilier sau în obiectele din celulă. Uneori foloseau tusea la plimbare. Memorialul de la Râmnicu Sărat păstrează rapoarte disciplinare în care gardienii notează cu precizie asemenea tentative. Un om putea primi zile de pedeapsă pentru câteva lovituri în perete. Corneliu Coposu avea să povestească după eliberare că reușise pentru o perioadă să comunice astfel cu Ion Mihalache, aflat într-o celulă apropiată.
Pentru Mihalache, Râmnicu Sărat a fost ultima etapă a unei detenții începute după afacerea Tămădău din 1947. Condamnat la temniță grea pe viață, trecuse prin Galați și Sighet înainte de a fi transferat aici în 1955. În aproape opt ani la Râmnicu Sărat a primit numeroase sancțiuni disciplinare. Documentele consemnează deteriorarea sănătății sale, inclusiv o hemipareză în 1962. În loc ca boala și vârsta să ducă la relaxarea regimului, izolarea a continuat.
Corneliu Coposu, care și-a petrecut ultimii cinci ani de detenție aici, descria mai târziu experiența prin patru elemente: foamea, frigul, bătaia și „izolarea fantastică”. Este o mărturie de fost deținut și trebuie citită ca atare, dar documentele administrative confirmă mecanismul pe care îl descria: celule individuale, rapoarte pentru tentative de comunicare, sancțiuni și restricții severe. Râmnicu Sărat nu era o închisoare în care violența trebuia să fie permanent vizibilă. O mare parte din presiune venea tocmai din absența celuilalt om.
În noaptea de 4 spre 5 Februarie 1963, Ion Mihalache a murit în celula sa. Administrația i-a înregistrat decesul și a cerut aprobarea pentru informarea familiei. Penitenciarul Râmnicu Sărat a fost închis oficial în Aprilie același an, iar supraviețuitorii au fost transferați sau trimiși în domiciliu obligatoriu. Cu trei ani înainte, pentru câteva ciocănituri într-un scaun, Mihalache primise patru zile de izolare. Raportul gardianului a supraviețuit și explică poate mai precis decât orice metaforă ce însemna „închisoarea tăcerii”.
