Era iarna lui 1916. Soldații Armatei 1 române mergeau desculți prin zăpada Moldovei, cu picioarele înfășurate în zdrenţe, cu pușca mai grea decât puteau duce și totuși înaintau. Nu pentru glorie. Nu pentru generali. Pentru că dincolo de deal era satul lor, era mama lor, era tot ce mai rămăsese din țara pe jumătate ocupată. Aceasta este povestea celei mai dramatice campanii militare pe care România a dus-o vreodată , o poveste de prăbușire, renaștere și sacrificiu uman care ar trebui predată în fiecare școală din această țară.
Catastrofa din 1916
La 14/27 august 1916, România intra în Primul Război Mondial de partea Antantei, cu o speranță imensă și cu o armată slab pregătită pentru ce urma. Armata 1 română, comandată inițial de generalul Ioan Culcer și mai apoi reorganizată sub comanda generalului Constantin Cristescu, primise misiunea de a apăra frontul din Muntenia și de a rezista presiunii copleșitoare a trupelor germane, austro-ungare și bulgare care convergeau dinspre sud, vest și nord.
Planul strategic românesc prevedea un atac fulger în Transilvania, menit să elibereze provinciile cu populație românească. Inițial, avansul părea să meargă. Coloanele românești treceau Carpații cu entuziasm. Dar în septembrie și octombrie 1916, totul s-a prăbușit cu o viteză amețitoare. Generalul german August von Mackensen a atacat dinspre Bulgaria, forțând trecerea Dunării la Zimnicea și Flămânda. Frisoane de panică au cuprins Statul Major. Bucureștiul era în pericol.
Pe 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele germane intrau în București. Guvernul și familia regală se refugiaseră deja la Iași. România pierduse în câteva luni aproximativ două treimi din teritoriu, inclusiv câmpiile fertile ale Munteniei și Olteniei, întregul Dobrogea și capitala. Era una dintre cele mai rapide și mai dureroase înfrângeri suferite de o armată în tot Primul Război Mondial.
Exodul
Ceea ce a urmat nu a fost o retragere ordonată. A fost o agonie în mișcare. Armata 1, împreună cu Armata 2, s-a retras prin ploaie, noroi și frig spre Moldova, singura provincie care mai rămăsese liberă. Pe drumurile înguste ale Prahovei și ale Moldovei se amestecau soldați răniți, civili fugari, căruțe cu bunuri de trai, turme de animale, convoaie de răniți transportați în vagoane de marfă neîncălzite.
Mărturiile supraviețuitorilor, consemnate ulterior în memorii și în arhivele Marelui Stat Major, descriu scene de un dramatism aproape de neimaginat. Soldați cu picioarele umflate de degerături care cereau să fie lăsați să moară pe margine de drum. Ofițeri care plângeau lângă caii morți de epuizare. Femei și copii care mergeau pe jos sute de kilometri în îngheț, purtând în brațe tot ce puteau duce. Conform estimărilor istorice, în această retragere și în epidemia de tifos exantematic care a urmat imediat, România a pierdut mai mulți oameni decât în luptele propriu-zise din toamnă.
Epidemia de tifos din iarna 1916-1917 a fost una dintre cele mai grave catastrofe sanitare din istoria modernă a României. Conform datelor publicate de istoricul Glenn Torrey în lucrările sale despre campania română, se estimează că între 250.000 și 300.000 de militari și civili români au murit din cauza tifosului, holerei și dizenteriei în acea iarnă neagră. Armata 1 a fost decimată nu de gloanțe, ci de microbi și de frig.
Reorganizarea. Miracolul de la Iași
Și totuși, România nu a capitulat. Ceea ce s-a întâmplat în prima jumătate a anului 1917 la Iași este, din punct de vedere militar și uman, unul dintre cele mai remarcabile episoade de reconstrucție națională din istoria continentului.
Regele Ferdinand I și Regina Maria au refuzat să abandoneze lupta. Regina Maria, pe care soldații o vedeau ca pe o figură aproape mitică, a vizitat personal spitalele de campanie, a stat lângă muribunzi, a organizat misiuni de îngrijire medicală cu propriile mâini. Jurnalele ei, publicate postum, descriu cu o onestitate sfâșietoare ce vedea acolo: tineri de douăzeci de ani cu fețele putrezite de gangrenă, oameni care delirau în franceză și în română în același timp, medici care operau fără anestezie la lumina lumânărilor.
Misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot a sosit în România la sfârșitul lui 1916 și a lucrat intensiv pentru reorganizarea și reînarmarea trupelor române. Armata 1 a fost practic reconstruită de la zero în lagărele din Moldova. Soldații au primit uniforme noi, muniție, instruire modernă în tehnicile de luptă ale Frontului de Vest. Dar mai presus de toate, au primit ceva ce nicio misiune franceză nu le putea da din exterior: o nouă voință de a lupta.
Bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Vara 1917
Vara lui 1917 a adus cu ea cea mai sângeroasă și mai glorioasă perioadă din istoria Armatei 1. Între iulie și septembrie 1917, pe o fâșie de pământ moldovean care nu depășea câteva zeci de kilometri, s-au dat trei bătălii care au schimbat destinul României.
La Mărășești, locul care a intrat în conștiința colectivă ca simbol suprem al rezistenței românești, Armata 1, sub comanda generalului Eremia Grigorescu, a oprit ofensiva germană condusă de generalul Erich von Falkenhayn. Germanii aveau superioritate numerică, superioritate în artilerie, superioritate în logistică. Aveau Krupp-uri de 150 de milimetri care puteau raza pământul pe sute de metri. Aveau gaze toxice. Aveau aviație.
Românii aveau cuțite de luptă, baionete și o furie care nu se poate explica altfel decât prin desperarea omului care știe că în spatele lui nu mai este nimic de apărat în afara familiei și a satului natal.
Conform rapoartelor militare ale epocii și studiilor ulterioare ale istoricilor militari români, printre care lucrarea fundamentală a lui Petre Otu despre campania din 1917, Armata 1 a înregistrat la Mărășești pierderi de zeci de mii de oameni uciși, răniți sau dispăruți. Dar germanii nu au trecut. Linia a ținut. Această rezistență extraordinară a intrat în istoriografie sub expresia atribuită generalului Grigorescu: „Pe aici nu se trece!”, sinteză a ordinelor de luptă din acea perioadă, devenită simbol.
La Mărăști, la nord, Armata 2 sub comanda generalului Alexandru Averescu a lansat o contraofensivă care a surprins trupele austro-ungare și a recuperat temporar teritorii pierdute. La Oituz, trupele române au rezistat unor atacuri repetate ale forțelor centrale. Vara lui 1917 a dovedit că armata română, refăcută și reorganizată, era capabilă să țină piept uneia dintre cele mai puternice mașinării militare din lume.
Omul din tranșee, soldatul anonim
Dar istoria Armatei 1 nu se poate spune fără a vorbi despre omul care a stat în tranșee. Nu generalul, nu ofițerul de Stat Major, ci Gheorghe din Argeș, Ion din Vrancea, Vasile din Bucovina care nu ajunsese încă acasă. Omul care dormea în noroi, care mânca fasole rece din gamelă, care scria acasă scrisori pe care nu știa dacă le va mai putea trimite vreodată.
În arhivele Muzeului Militar Național din București se păstrează mii de scrisori trimise de soldați din front în perioada 1916-1918. Aceste documente, autentice, verificabile, sfâșietoare, construiesc un portret uman de o intensitate greu de suportat. Un soldat dintr-un regiment de infanterie moldoveancă scrie acasă, în iarna lui 1917: „Dragă mamă, eu sunt bine, dar picioarele nu le mai simt de patru zile. Ne-au dat bocanci noi, mulțumesc lui Dumnezeu. Am mâncat ieri mămăligă caldă și mi s-a părut că sunt în rai.” Alt soldat, un tânăr de optsprezece ani dintr-un sat din Teleorman, scrie că și-a pierdut doi frați la Mărășești și că nu știe cum va spune mamei acasă.
Acești oameni nu aveau ideologie. Nu aveau teorii geopolitice. Aveau picioarele degerând în bocanci rupți și aveau în buzunar o poză cu nevasta și cu copilul mic. Și totuși au ținut linia.
Trădarea și armistițiul din 1917-1918
Toamna lui 1917 a adus vestea care a distrus morala tuturor celor care luptaseră cu atâta sânge: Rusia bolșevică, sfâșiată de revoluție, abandona frontul. România rămânea singură, înconjurată pe trei laturi de inamici, cu Moldova ca ultimă redută. Armata 1, în ciuda victoriilor din vară, nu putea ține front fără aliatul rus de la nord și est.
La 9 decembrie 1917/26 noiembrie stil vechi, România a fost forțată să semneze armistițiul de la Focșani cu Puterile Centrale. La 24 aprilie/7 mai 1918, Tratatul de la București impunea României condiții umilitoare: cedarea Dobrogei, rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei, concesii economice masive. Regele Ferdinand a refuzat să semneze tratatul cu propria mână, un gest de demnitate națională consemnat de toți istoricii epocii.
Soldații Armatei 1 au trăit această perioadă ca pe o umilință de nesuportat. Oameni care supraviețuiseră Mărășeștilor, care supraviețuiseră tifosului, care supraviețuiseră retragerii din 1916, erau acum dezarmați parțial, constrânși să stea în cazărmi și să aștepte. Dar au așteptat.
Noiembrie 1918, revanșa istoriei
În toamna lui 1918, Puterile Centrale s-au prăbușit. Austro-Ungaria s-a dezmembrat. Germania a capitulat. România și-a redeclarat beligeranța pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de armistițiul general. Armata 1, rearmată și refăcută, a pornit în marș spre Transilvania, Bucovina și Basarabia.
Soldații care traversaseră Carpații în noiembrie 1918 erau, mulți dintre ei, aceiași oameni care supraviețuiseră coșmarului din 1916-1917. Mergeau acum pe drumuri pe care le știau de acasă, spre sate pe care le visaseră în tranșeele Moldovei. Unificarea din 1918, Marea Unire, nu a căzut din cer. A fost plătită cu sânge de oamenii Armatei 1 și ai celorlalte armate române care nu au cedat în cel mai întunecat ceas al lor.
Moștenirea
Ce rămâne azi din această poveste? Rămâne Mausoleul de la Mărășești, ridicat între 1923 și 1938, unde sunt îngropați peste 6.000 de soldați români, o catedrală a morților care ar trebui vizitată de fiecare român cel puțin o dată în viață. Rămân scrisori în arhive pe care nimeni nu le mai citește. Rămân poze în alb-negru cu chipuri de bărbați tineri care nu știau că vor deveni istorie.
Dar mai presus de orice rămâne un adevăr simplu și dureros: România de azi, cu granițele ei, cu Ardealul și Bucovina, cu tot ce înseamnă patria modernă, a fost posibilă pentru că niște oameni fără bocanci au ales să nu fugă. Oameni care nu aveau nimic de câștigat în sensul înțeles azi de nimeni, care nu aveau cont în bancă, nu aveau carieră de apărat, nu aveau nimic în afara unui petec de pământ și a unui nume de familie pe care doreau să-l transmită cu demnitate.
Nu trebuie să idealizăm războiul. Războiul este iad. Mărturiile supraviețuitorilor sunt clare în privința asta, dincolo de eroism există groaza, foamea, murdăria, nebunia. Dar în acel iad, oamenii Armatei 1 au arătat ceva ce nu poate fi confiscat de nicio ideologie și nu poate fi rescris de nicio propagandă: că există un moment în care un om obișnuit alege să fie mai mare decât frica lui și că din milioane de astfel de momente se naște o țară.
Surse: Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Press, 2014; Petre Otu, Mareșalul Alexandru Averescu, omul, militarul, omul politic, Editura Militară, 2005; Muzeul Militar Național din București, colecția de scrisori și documente 1916-1918, fonduri de arhivă accesibile public; Mausoleul de la Mărășești, arhiva istorică și expoziția permanentă, Focșani-Mărășești, documentație disponibilă la fața locului
