„Calif de o zi”. Povestea celor care gustă puterea o clipă și se cred veșnici. Autor: dr. Diana EȚCO
În inima Bagdadului trăia un tânăr pe nume Abu-Hasan. Un om simplu, cu o singură mare dorință, pe care o rostea mereu, pe jumătate în glumă, pe jumătate în vis: „Măcar o zi, o singură zi, aș vrea să fiu calif! Să poruncesc, să judec, să fiu stăpân peste Bagdad!” Și, într-o seară, povestindu-și visul unui străin întâlnit la masă, Abu-Hasan nici nu bănuia un lucru copleșitor: omul din fața lui era chiar califul Bagdadului, marele Harun al-Rașid.
Amuzat, califul hotărăște să-i împlinească visul, dar într-un chip crud de ironic. Îi strecoară în pahar o licoare adormitoare, iar tânărul este dus, în somn, în palatul imperial. Când se trezește, toți i se închină: este îmbrăcat în mătăsuri, slujit de curteni, numit „Stăpâne, luminăția ta”. Pentru o zi întreagă, Abu-Hasan este, cu adevărat, calif. Dă porunci, împarte dreptate, se îmbată de putere, iar seara i se dă din nou licoarea. Și se trezește exact de unde plecase: pe salteaua lui sărăcăcioasă, în hainele lui ponosite, un nimeni. Un om care, pentru o zi, a fost totul și apoi, iarăși, nimic.
De aici a apărut expresia care a traversat veacurile: „calif de o zi”. O metaforă care ne privește drept în ochi „Calif de o zi” nu a rămas o simplă vorbă din basme. A devenit una dintre cele mai usturătoare etichete politice din câte există. Căci ea definește perfect figura politică efemeră: omul care, printr-un capriciu al sorții sau al urnelor, ajunge brusc sus, gustă puterea și se poartă de parcă ar fi veșnic.
Și, dragă cititorule, câți „califi de o zi” nu ne-a dat istoria! Președinți, prim-miniștri, miniștri, demnitari care au apărut peste noapte, s-au umflat în pene, și-au dat aere de nemuritori, au împărțit porunci și onoruri și au dispărut la fel de repede cum veniseră, lăsând în urmă doar amintirea ridicolului.
Diferența dintre ei și adevărații oameni de stat este tocmai aceasta:
* Un Cincinnatus știa că puterea este trecătoare și tocmai de aceea a rămas pe veci în inima poporului.
* Un „calif de o zi” crede că puterea este veșnică și tocmai de aceea este uitat în clipa în care o pierde.
Tragedia celui care confundă funcția cu persoana
Aici este miezul lecției. Abu-Hasan, săracul, măcar știa că este un vis. Cei mai mulți „califi de o zi” ai politicii, în schimb, nu-și dau seama că trăiesc un vis. Se cred stăpâni de drept divin. Confundă scaunul cu persoana lor. Își imaginează că aplauzele, mătăsurile și plecăciunile li se cuvin lor, nu funcției pe care, întâmplător,
o ocupă o vreme. Și tocmai de aceea trezirea este atât de dureroasă. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vine și pentru ei „licoarea adormitoare” — alegerile pierdute, demiterea, uitarea. Iar atunci se trezesc exact de unde au plecat: oameni obișnuți, dezbrăcați de mătăsurile împrumutate, descoperind cu groază că nu mai este nimeni să li se închine, căci onorurile nu li se cuveneau lor, erau ale funcției, iar funcția a plecat mai departe.
De ce ne-nvață minte
Lecția „califului de o zi” este simplă și necruțătoare:
– Puterea nu te face mare. Doar îți împrumută, pentru o vreme, haine de mătase. Ce ești cu adevărat se vede abia când ți le ia înapoi.
– Cine se identifică cu funcția dispare odată cu ea. Cine își face datoria cu demnitate rămâne și după ce funcția s-a dus.
– Istoria nu reține numele celor care au purtat coroana, ci numele celor care au făcut ceva demn de ea.
Morala pentru noi, cei de azi
De fiecare dată când vedem un demnitar nou care, abia urcat în scaun, începe să se umfle, să ceară plecăciuni și să se creadă nemuritor, să ne amintim zâmbind de bietul Abu-Hasan. Să ne spunem în gând: „Iată încă un calif de o zi.” Și să nu uităm întrebarea pe care istoria o pune oricărui om ajuns sus: Când ți se va lua mătasea împrumutată, iar ți se va lua, negreșit, ce vei rămâne? Un om de care poporul își aduce aminte cu drag, sau doar un vis de o zi, risipit în zori? Pentru că, până la urmă, dragă cititorule, în marele basm al istoriei toți suntem califi de o zi. Întrebarea este doar ce facem cu ziua aceea.
