Discursul de întâmpinare a început la ora 10.45. A spus că împărtășesc credința în suveranitate și că „noi credem în întărirea drepturilor omului”. Cu cinci luni înainte, Paul Goma fusese expulzat din România. Minerii din Valea Jiului, care protestaseră în 1977, erau deja în anchetă. Casa Albă îl primea ca partener. Acasă, dosarele rămâneau deschise.
Relația nu începea cu Carter. Richard Nixon venise la București pe 2–3 August 1969. După 1968, când Ceaușescu refuzase să trimită trupe în Cehoslovacia, Washingtonul a tratat România ca pe o piesă utilă în blocul sovietic. Gerald Ford a continuat linia. Pe 3 Aprilie 1975, s-a semnat un acord comercial. Pe 3 August, a intrat în vigoare clauza națiunii celei mai favorizate, reînnoită anual după amendamentul Jackson–Vanik din legea comercială americană din 1974. Condiția scrisă era emigrația, nu alegerile libere. România a lăsat să plece evrei și germani. Congresul verifica listele. Casa Albă verifica distanța față de Moscova.
Carter a venit la putere cu drepturile omului în program. Actul final de la Helsinki, din 1975, îi dădea un limbaj. În Februarie 1977, Goma i-a scris lui Ceaușescu și l-a invitat să semneze solidaritatea cu Carta 77 din Cehoslovacia. I-a spus că în România doar doi oameni nu se tem de Securitate: președintele și el. Scrisoarea a strâns peste două sute de semnături, printre ele Ion Vianu și Ion Negoițescu. Ceaușescu i-a atacat public pe „trădători”. Goma a fost arestat, anchetat, apoi, pe 20 Noiembrie 1977, scos din țară cu soția și copilul. În August, Valea Jiului se oprise. Conducătorii grevei au fost anchetați. În Noiembrie, ministrul de Externe Ștefan Andrei i-a dus lui Carter, în Biroul Oval, un mesaj de la București. Președintele american a spus că e mândru de prietenia cu Ceaușescu și a anunțat vizita de Primăvară.
Vizita de stat a durat între 12 și 17 Aprilie 1978. A fost a patra oară în opt ani când Ceaușescu intra la Casa Albă. Elena era alături. Din partea americană au stat Cyrus Vance și Zbigniew Brzezinski. În prima rundă s-a vorbit despre Orientul Mijlociu și despre Moscova. Carter a spus că eforturile celor două țări în conflictul din Orient au fost complementare și că Washingtonul a folosit informațiile primite de la București.
Pe 13 Aprilie, au semnat o declarație comună care punea, pe aceeași pagină, independența statelor și „respectarea și promovarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. La dineu, Carter a pomenit coșul al treilea de la Helsinki: reîntregirea familiilor. În acele zile, congresmanul Clarence Long anunțase 11 vize obținute prin Ambasadă și 125 de cazuri încă blocate. Carter vorbea pe peluză. Congresul număra pașapoarte.
Ceaușescu a evitat tema internă. Pentru el, suveranitatea însemna că nimeni nu are dreptul să întrebe ce se întâmplă înăuntru. Când era apăsat pe libertăți, răspundea cu dreptul la muncă. O notă internă a Consiliului de Securitate Națională arăta, chiar înaintea vizitei, că biroul american pentru drepturile omului era nemulțumit de locul mic pe care tema îl avea în dosarul pregătit de Departamentul de Stat. Washingtonul a luat ce putea lua: consultări despre Orient, comerț, o Românie care nu copia fiecare gest al Moscovei. Nu a luat o schimbare de regim.
Clauza a ținut încă un deceniu. Emigrația spre Statele Unite a crescut. În 1980, au plecat peste 2.800 de oameni. În 1984, România a fost singura țară din Tratatul de la Varșovia care a trimis sportivi la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. În anii lui Ronald Reagan, criticile din Congres s-au ascuțit: minorități, religie, demolări, nivelul de viață. În 1983, un decret care cerea rambursarea costurilor de școlarizare celor care emigrau a dus aproape la pierderea statutului. În Februarie 1988, Ceaușescu a tăiat el însuși nodul. I-a transmis lui Reagan, prin ministrul Ioan Totu, că România nu mai vrea clauza cu Jackson–Vanik sau cu orice altă condiție. Pe 3 Iulie 1988, statutul a expirat. Comerțul bilateral a scăzut de la aproape 940 de milioane de dolari în 1988 la 509 milioane în 1989.
Pe peluza din 1978, Ceaușescu era încă „marele conducător” al unei politici externe pe care America o putea folosi. Acasă, același om ținea Securitatea, listele de ieșire și grevele. Carter l-a lăudat pentru independență. L-a întrebat, mai discret, de familii. Nu l-a tratat ca pe un aliat moral. Zece ani mai târziu, Bucureștiul a refuzat și lauda, și condiția.
